Am avut în ultima vreme ocazia să mă discut cu anumite persoane pe tema fidelității acustice. Bine, când zic unele persoane, mă refer la una singură, dar vehementă și foarte plină de idei fixe. O persoană, IT-ist de meserie, cu facultate de automatică, cu care acum mulți ani aveam discuția ”Hai frate, Mac-urile sunt doar un calculator. Au hard, memorie și placă video. OS X ar putea să ruleze foarte bine și pe x86 dacă ar vrea Jobs, trebuie doar compilat pe procesorul țintă”. Răspunsul a fost atunci că sunt eu un prost și nu înțeleg. După care, câțiva ani mai târziu a ținut Steve Jobs o conferință de presă ca să-i arate amicului că e prost el. Mulțumesc Steve!
Revenind la discuție, amicul zicea despre sursele de sunet că tot ce e mai mult de CD este irelevant. Că urechea umană nu poate să audă mai mult de 20-20.000 Hz, oricum. Că vinilul e o păcăleală pentru naivi. Ei bine, dragă geniu al Carpaților, îmi face plăcere să-ți demonstrez clar, cât de vizual se poate, că bați câmpii și habar n-ai despre ce vorbești.
Așa că hai s-o luăm așa. Datele problemei: muzică în format FLAC, extrasă din mai multe surse, analizată cu ajutorul lui Spek, un Acoustic Spectrum Analyser. Avantajul lui este că citește nativ cam orice format audio prin intermediul engine-ului ffmpeg încorporat. Adică analizează direct sursa, fără să riște distorsiuni prin convertire.
Să analizăm deci, niște melodii în funcție de sursa de proveniență:
Muzică de pe CD
Adele – Hello
Chemical Brothers – Do It Again
Goldfrapp – Strict Machine (We Are Glitter Mix).flac
Ce observăm la CD: spectrul audio urcă mână la 22kHz. Majoritatea melodiilor arată clar că în jur de 22Khz este un cut-off. Cu alte cuvinte ar fi nevoie de mai mult pentru a reda cu fidelitate materialul. Oare fișierele de rezoluție mai mare confirmă?
Muzică din surse Digital High Fidelity
Daft Punk – Get Lucky
Frank Sinatra – Jingle Bells
Pink Floyd – Endless River
Ce observăm la Digital High Fidelity: Aparent da. CD-ul face un cut-off destul de brutal al unor bucăți semnificative din spectrul acustic. Muzica în acest format urcă mult mai sus în spectrul audio, chiar până la 45 kHz. Oare de ce? Este doar un moft? Frecvențe inutile și inaudibile?
Vinyl Rip
Daft Punk – Get Lucky Vinyl
Cea mai interesantă comparație. La Digital High Fidelity avem Daft Punk – Get Lucky, versiunea de pe Deluxe Box Set (stick-urile USB incluse în pachet). Aici avem un Vinyl Rip tras de pe discuri. Fix aceeași melodie. Numai că de data asta anumite porțiuni urcă până spre 48kHz. Oare să fie posibil ca pe vililuri muzica să fie totuși într-un format chiar mai complex chiar decât pe Digital High Fidelity?
Oare să fie posibil ca discurile de vinil chiar să aibă o fidelitate acustică MULT MAI MARE decât CD-urlie?
Știu, de obicei titlurile postărilor mele sunt la bășcălie. De data asta însă, fatalitate, titlul este cât se poate de pe bune.
După cum cel mai probabil știți, lucrările de la metrou au dat de o problemă pe la Eroilor. În consecință, traficul este închis iar circulația din Drumul Taberei, și așa extrem de dificilă, are extrem de mult de suferit. Inițial am vrut să plec de acasă cu transportul în comun. Oricât de congestionat ar fi Drumul Taberei, 41 circulă ceas.
Dar imediat ce m-am suit la volan am dat drumul, ca de obicei, la Waze. Am studiat ruta înainte să plec, recomandarea era prin Crângași, prin pasajul Lujerului, nu pe lângă, iar estimarea de timp până la Piața Victoriei era de 26 de minute. De DOAR 26 de minute. Așa că am plecat la drum.
La intrarea în pasaj m-am crispat nițel. În condițiile de trafic obișnuite petreci 5-10 minute doar în subteran. Și totuși era foarte liber, coloana începea de-abia la ieșire. Și tot acolo am primit primul raport: ”Police reported ahead”. La ieșirea din pasaj un polițist în intersecție. Acolo unde toți nesimțiții ce vin dinspre Lacul Morii întorc neregulamentar (au semn de obligatoriu înainte) și blochează intersecția. În concluzie, nimeni nu întorcea, cu toate că polițistul nu dirija activ intersecția. Uneori îi oprea pe cei care veneau de pe Uverturii. Traficul din intersecție, în schimb, curgea foarte lin în lipsa nesimțiților.
La următoarea intersecție, la Orșova, alt polițist în dreptul stopului de la trecerea de pietoni. Oprea traficul strict cât era nevoie să treacă pietonii, apoi dădea drumul la mașini. Și mai sus, la intersecția cu Splaiul Independenței, alt echipaj de poliție. Dincolo de Crângași încă unul care dădea drumul la mașini prelungind verdele.
Așa se face că de ajuns la serviciu am ajuns nu în 26 de minute și în 24. Pe parcurs Waze a revizuit estimarea.
Merită subliniate câteva lucruri cu această ocazie. În primul rând, confruntată cu o situație de criză, Poliția Română și-a făcut datoria. Cândva în timpul weekend-ului trebuie să fi fost un comitet de acțiune care a pus cap la cap o strategie de fluidizare a traficului. Îi felicit pentru asta și mi-aș dori să se păstreze atitudinea până la repararea problemei de la Eroilor. Rămâne de văzut cum va fi pe termen lung.
În al doilea rând, este uimitor și evident ce se întâmplă în trafic atunci când șoferii sunt civilizați. Mult din blocajele din București se datorează șmecherașilor.
Iar în al treilea rând, tehnologia își dovedește încă o dată puterea de a îmbunătăți viața oamenilor. Sateliții GPS, internetul mobil și software-ul bine gândit și-au dat mâna într-o combinație fericită pentru a oferi rezultate admirabile.
Vineri am păcătuit. Pentru prima dată în mai bine de 7 ani am făcut poze cu altă cameră. Pentax-ul meu este în service după ce a luat o trântă din vina mea, iar Laura avea serbarea de Crăciun. Așa că am apelat la rude și la prieteni. Am luat un Canon 60D cu tot cu bliț de la fratele meu și un obiectiv Canon 24-105 seria L de la amicul Dragoș. În geanta camerei mai erau un 50mm F1.8 și un Sigma 10-20mm. M-am jucat cu toate nițel, să-mi fac mâna.
În primul rând m-a surprins foarte plăcut obiectivul Sigma. Plaja 10-20mm este absolut ideală pentru fotografii în casă. De la distanță de 2-3 metri, poți face fotografii în care un om așezat pe canapea să intre cu totul. Iar scos pe geam, unghiul de acoperire mi-a dat de înțeles că pentru fotografia de peisaj sau arhitectură ar fi de asemenea ideal. O, unde erai tu oare când am pozat Calea Lactee acum o lună?
În al doilea rând, bâjbâind cu o cameră nefamiliară, mi-am dat seama totuși de utilitatea butoanelor dedicate. Deși, sincer vorbind, câștigul se măsoară în 1-2 secunde maxim. Mi-a plăcut sistemul de focalizare, deși am trecut rapid pe focalizarea pe punctul central. Camera mi s-a părut considerabil mai mare și mai grea decât K-x-ul meu.
Apoi am pus 24-105 L-ul pe cameră și am făcut niște teste. Nu pot decât să spun ”uimitor”. Toate testele cu el și cu blitz-ul pe cameră au fost extrem de consistente ca rezultat. Pe Pentax, ce e drept, rezultatele au o ușoară inconsistență, corectabilă în PhotoShop. Per total, pozele cu Canon au un are distinct față de Pentax. Nu mai bun sau mai rău, dar diferit.
Apoi a venit serbarea. Am făcut cam 270 de fotografii la ISO 320. Am mers pe manual, cu diafragma 7.11 și 1/125 timp de expunere. Nu știam exact unde este sweetspot-ul obiectivului, dar din ce testasem la 7.1 era foarte sharp. De expunerea corectă s-a ocupat blitz-ul. Camera s-a descurcat admirabil iar fotografiile au fost foarte bine expuse. Am făcut câteva în rafală, focalizarea a mers rapid și sigur. Mai rapid și mai sigur ca la Pentax. Pe la ultimele cadre acumulatorii din blitz au cam început să obosească, așa că a trebuit să fiu ceva mai grijuliu la declanșări, să aleg mai atent momentul. Spre final, dura cam 5-6 secunde reîncărcarea. Și băgasem niște Eneloop 2000mAh pe la 90% încărcare. Acasă am luat pozele la mână. Nimic de reproșat. Am tras RAW+Jpeg ca să am loc de manevră.
Concluziile le trag de-abia acum. 60D are în plus față de K-x 6 megapixeli, care se simt. La ISO scăzut, calitatea foto e echivalentă, dar 60D scoate mai mulți pixeli. La ISO înalt însă, Pentax K-x iese în față. Canon are opțiuni de sticlă mai multe și mai bune. Pentax mai puține și destul de scumpe. Nu că cele de la Canon ar fi ieftine… La focalizare Canon stă mai bine, K-x e leneș și se simte. Dar uneori poți să-l păcălești.
Așa că m-am gândit: l-aș da pe K-x-ul meu pe un Canon sau Nikon? Deocamdată nu. Diferența nu este suficient de mare. Pentru a simți o diferență majoră, ar trebui să investesc câteva mii de euro bune, în calitate de amator. Ceea ce nu merită. Așa că da, mi-e dor de Pentax-ul meu. De-abia aștept să se întoarcă din service. Dar experiența cu Canon a fost interesantă 🙂
Sigur că nu, dragă blogule, pentru că n-am mai scris în tine de multă vreme 🙂
Anul ăsta, pe la finalul școlii, am fost cu Dani la oftalmolog. Am aflat că are miopia școlarului. Deocamdată -0,5 la fiecare ochi, rămâne de văzut cum va evolua în timp. Asta este prefața 🙂
Ideea este că umblând prin magazine, m-a prins de braț o tanti mai hotărâtă în inițiativă de vânzări. Am primit gratuit o pereche de lentile de contact, o cutiuță de stocare, o sticluță de lichid de curățare și o sticluță de lacrimi artificiale. Mi le-am pus acolo, în magazin, și pentru prima dată în 30 de ani (da, de atâta timp port ochelari…) am văzut clar în tot cadrul vizual, aproape 180 de grade. Pentru mine, pasionat de fotografie și video, imagine în general, a fost o experiență impresionantă.
La început mi s-a spus că modelul ăsta, Alcon Air Optics, pot fi purtate 6 zile și nopți, după care curățate, lăsate la hidratat peste noapte și apoi puse înapoi, iar peste o lună schimbate. Mi-am făcut curaj și le-am scos singur acasă, o operațiune mult mai ușor de făcut decât pusul lor. Le-am clătit și le-am lăsat la hidratat. A doua zi m-am chinuit 10 minute să pun lentila în ochiul drept și încă 10 la ochiul stâng. Procedura nu este dificilă dar necesită o experiență care se capătă doar în timp.
Am fost cu ele și la mare, la sfârșit de august. M-am bălăcit cu fetele în mare fără frica de a-mi uda ochelarii. Am făcut chiar și un pic de snorkeling, cu ochii după crabi și scoici. Experiența a fost plăcută. Apoi lentila de pe ochiul stâng a început să se încețoșeze seara. Am pus un pic de lacrimi artificiale și câteva minute a fost bine, apoi s-a încețoșat iarăși. Am curățat-o și am pus-o la hidratat. A doua zi s-a îcețoșat imediat după prânz. Așa se manifestă o lentilă uzată. Le-am aruncat.
Apoi am fost la un control oftalmologic. Simțeam că dioptriile nu erau chiar ok la unul din ochi. Acolo am aflat mai multe lucruri. Cel mai important, oricât ar zice producătorul că poți purta lentilele, nu e niciodată o idee bună să dormi peste noapte cu ele. Ochiul folosește pleoapele ca mecanism natural de curățare. Lentilele de contact, oricât de curate, pot purta pe interior diverse bacterii care, dacă staționează suficient, pot afecta ochiul grav, uneori iremediabil. Așa că regula numărul 1 – în fiecare seară dă-le jos din ochi, curăță-le și dormi cu ochii curați. A doua zi mai clătește-le odată cu soluție și punele înapoi în ochi. Au urmat alte reguli de bun simț: igiena impecabilă a mâinilor la orice operațiune cu ochii, folosirea de prospape care nu lasă scame pe mâini (nu m-am gândit niciodată că asta ar putea fi o problemă), să ai mereu la tine soluție, recipient pentru lentile și o pereche de ochelari, să nu clătești niciodată lentilele cu altceva decât soluția sterilă și dezinfectantă și să nu schimbi niciodată lentilele cu altcineva.
Pe la a doua pereche de lentile ce contact, una din colegele mele de birou, purtătoare de lentile de contact, a venit să mă întrebe dacă am soluția de lentile la mine. O aveam, așa cum îmi recomandase doctorul. Ei îi intrase o scamă sub lentilă și îi iritase teribil ochiul. Apoi a fugit la doctor și a aflat că scama îi zgâriase corneea. Nu ireparabil, dar cu siguranță neplăcut.
O lună mai încolo am pățit și eu ceva similar. Inițial m-a mâncat ochiul și m-am scărpinat nițel la baza nasului. Apoi mâncărimea a continuat și m-am dus la baie să verific în oglindă. Am văzut un ochi roșu și injectat (i-am făcut și o poză dar nu e de pus pe net), ce lăcrima deja abundent. Arăta destul de horror. Așa că am luat soluția și cutiuța și am scos lentilele. Mi-am făcut o programare la doctor dar până să ajung acolo două ore mai târziu, ochiul se liniștise. Am făcut totuși un examen complet, să mă asigur că nu este afectat. Nu era. Cel mai probabil o combinație de praf și posibil o mică reacție alergică. Am fost surprins să aflu pe pielea mea cât de repede se poate irita ochiul…
Morala este că toate regulile date de oftalmolog s-au dovedit de un bun simț desăvârșit. Pot părea o prostie, dar nerespectarea lor te poate costa inclusiv vederea în acel ochi. Pe mine m-a costat până acum o usturime de ochi serioasă după ce nu m-am spălat temeinic pe mâini după un ardei iute. Am mai aflat și că nu toate lentilele sunt create egale. Cele Alcon, pe care le port acum, sunt ceva mai groase iar unii ochi mai sensibili pe tolerează mai greu. Există pe piață și modele de la Bausch & Lomb sau Jhonson & Jhonson care sunt mai subțiri și mai ușor de tolerat. Încerc să obțin niște mostre și de la ei, să văd pe ochiul meu care este diferența.
Există și modele de lentile de contact pentru astigmatism, precum și lentile de contact multifocale (gen ochelarii bifocali ai bunicuței de pe vremuri). Sincer, nu credeam că se poate, dar uite că știința și ingineria sunt mai tari decât imaginația. Esențialul este însă să îți respecți ochii, adică regulile de igienă. Lenea nu are ce căuta aici. Dacă ești comod, fă-ți un bine și rămâi la ochelari.
Ieri am avut serbarea de sfârșit de clasa întâia. A fost un an interesant. Am avut parte și de bune și de rele. M-a chemat doamna de câteva ori, ca să nu uităm că viața e făcută și din probleme. Ar fi absurd să-ți închipui altfel. Un lucru interesant însă este că anul ăsta Ministerul Educației a interzis, într-un final, toate concursurile organizate privat, cu taxă, în incinta școlilor. Au rămas doar câteva gratuite.
În timpul ceremoniei de ieri s-au acordat și medaliile. Rând pe rând o serie de copii au venit în fața clasei să-și primească medaliile. Unii au primit 4-5 sau chiar mai multe, spre mândria părinților. Pentru că la Euclid mai toată lumea câștigă. Dacă dai 25 de lei taxă de participare, ar fi util să și iasă ceva, că altă dată poate nu mai dai 25 de lei, nu? Noi nu am dat-o pe Dani la concursurile cu plată. Pentru că viața nu este făcută din concursuri fără număr și pentru că nu simțim nevoia să finanțăm șmecheria unora.
Momentul cu adevărat interesant a venit la acordarea premiilor pentru concursurile fără taxă. Alea adevărate, cu subiecte grele. Copiii cu 4-5 medalii la gât s-au întors la loc și au venit cei care au câștigat la COMPER. Știam că Dani a luat punctaj maxim la matematică. Din toate zecile de copii cu medalii, doar Dani și un alt băiat au luat punctaj maxim. La română, unde s-a grăbit un pic, a luat 90 din 100. I-am spus că este foarte bine, sunt doar puncte și nu-i definesc valoarea ca om. Tot a fost loc de o diplomă. Apoi doamna s-a oprit să ne povestească despre concursul Gazeta Matematică, unul din cele mai prestigioase din descrierea ei. Apoi a chemat-o pe Dani pentru a-i da diploma de câștigător al concursului, spre surprinderea mea.
Trecând de momentul mândriei extreme, am avut din nou confirmarea inutilității concursurilor contra cost. Dacă cei care au descoperit triburi sălbatice îi plăteau pe băștinași cu mărgele, societatea modernă a evoluat se pare. Mai nou băștinașii își cumpără singuri mărgelele colorate, cu o voluptate desăvârșită. Și mi-am adus aminte cu un zâmbet de înțelepciunea lui Tim Minchin în discursul adresat absolvenților Universității Australiei de Vest 🙂
Zilele astea la mine la birou s-a desfășurat o adevărată dramă. Totul a început ca ce părea a fi o răpire. Apoi s-a dovedit a fi o ceartă conjugală. După care au intervenit și familiile… Povestea, pe larg, mai jos.
Am dat ieri, pe FaceBook, peste acest filmuleț. Este o poveste calmă, rece, despre costurile umane ale celui de-al doilea război mondial. Despre cum, unde și în ce fel s-a murit. Dar tocmai prin asta lasă atrocitatea să pătrundă dincolo de ecran. Cu fiecare piesă de domino adăugată, care reprezintă 1000 de oameni, îți dai seama de nebunia pe care a reprezentat-o cu adevărat războiul, de oroarea inimaginabilă prin care a trecut omenirea. Toate astea sunt realități pe care nu avem dreptul să le uităm.
Am zburat cu Alitalia. O adevărată experiență. București > Roma > Barcelona și înapoi pe aceeași rută. N-a fost alegerea mea, era o delegație. Și pot să spun că sunt nerăbdător să nu mai încerc nici o rută cu Alitalia ever again. În viața mea. Și nici în următoarele vieți.
În primul rând am încercat să fac check-in online pentru mini și pentru o colegă. Să am cu cine să trăncănesc în timpul zborurilor. Bag detaliile mele, trec mai departe la adăugarea încă unui pasager. Imposibil. Nu recunoștea detaliile de nici un fel. Bine, o fi ceva greșit, deschid alt browser și fac procesul de check-in de la zero pentru ea, după care încerc să adaug și detaliile mele. Imposibil. Am sfârșit prin a face check în în două browsere diferite. Că de, calculatoarele sunt un lucru complicat…
De plecat am plecat la 6:20 de dimineață. Cum n-am putut să dorm, am profitat de timp să-mi fac două sandvișuri #cudetoate și o cafeluță. Și bine am făcut. Călătoria a început cu peripeții din prima, așa, să nu mă plictisesc. M-am prezentat la ghișeul de bagaje să-mi las troller-ul. Prietenul de la ghișeu îmi iar boarding pass-urile printate de acasă și îmi dă altele. Bine, zic. Vine și colega, lasă bagajul, ei nu îi dau alte cartele de îmbarcare.
Mergem și facem security check. Trecem de gogu de la pază numărul 1. Se uită la pașaport și la bilet. Trecem de detectorul de metale. Tanti de la X-Ray îmi oprește ghiozdanul și freacă un leucoplast pe interior pe care îl trimite la nu știu ce detector. Na, am față de traficant de prafuri… Dau să plec la control pașapoarte. Îmi trece prin cap să mă uit la boarding pass. Nu se pupau locurile. Nici unul. WTF. Mă uit la nume. Nu se potrivea nici numele. WTF!!!
Ies înapoi, mă întorc la bagaje. Tinerelul mă aștepta cu boarding pass-urile re tipărite, corect. Mă asigură că a re etichetat și bagajul. Trec din nou prin security check. Se uită ăia mijit la mine. Păi nu trecuși adineauri? Da, sper să nu mai trec și a treia oară… Ajung la control pașapoarte. Puhoi de oameni, mulți copii. Mai departe la poarta de îmbarcare. Ne suim în avion, decolăm.
Așteptam cu interes masa din avion. Că de… Trec însoțitorii de bord. Un pliculeț cu cinci-șase biscuiți sărați și un pahar de suc. Ce face mă? Mă uit pe pachețel: 15 grame. 15! Aterizăm la Roma. Ne lasă pe asfalt. Ne iau cu autobuzele până la terminal. Intrăm în terminal și mergem spre zborul conex. Dăm de un dop enorm. Security check din nou. De ce mama măsii? Venim din EU, am trecut deja prin security check. Pe puțin 400 de oameni. Noi aveam 1 oră și 20 de minute până la următorul zbor. Stăm la o coadă enormă. Ardem cam 20-30 de minute la coadă. Domnul paznic de la detectorul de metale se scarpină grațios la ouțe. Trecem de security check. O luăm la picior prin terminal. Două trei bifurcații și dăm de un alt dop, și mai mare. Control pașapoarte. Deja era penibil. Și începeam să întârziem. Din ce în ce mai mulți oameni se scuzau pentru nesimțire dar se băgau în față, transpirați și panicați. Ajungem la poarta de îmbarcare cu zece minute înainte de boarding. Ne suie în autobuz și ne duc la avion. Ne urcăm și stăm. Și stăm. Și stăm. Decolăm în cele din urmă. Alți biscuiți, alt pahar de suc. Maximizez caloriile și aleg biscuiții dulci și Pepsi. Aterizăm la Barcelona în cele din urmă, cu minim jumate de oră întârziere. Fuck it, măcar am scăpat…
Ne pregătim de întoarcere. Ajungem la Barcelona. Două ghișee de bagaje deschise pentru un Airbus 320 plin ochi (peste 180 de oameni). În spatele nostru o gloată de bătrânei agitați. Trecem repede de security check, până să ajungem la poarta de îmbarcare ne oprim la Mec pentru o realimentare. Cât mâncăm, Google Now ne anunță că avionul are întârziere de 30 de minute. Grozav… Ajungem la poarta de îmbarcare. Cică boarding la 18:20. La 18:00 ajunge avionul la poartă. Încep să curgă oameni afară din avion. 18:20 și nimic. Mă uit la toți bătrâneii din jur, care mergeau la Roma, și îmi doresc mental să nu se decomprime spontan la altitudine. Trece de 18:30 și ne dau drumul în avion. Încet, cu discuții și îmbulzeală. Mai stăm nițel și pe pistă. Trafic mare. Până decolă înregistrasem deja 50 de minute de întârziere. Aceeași biscuiți. Bine că mâncasem. La Roma aveam 1 oră și 40 între avioane, dacă s-ar fi respectat programul. Așa…
Aterizăm la Roma. 20:40. Din nou cu autobuzul la terminal. Până ajungem la terminal se face 20:50. Boarding-ul pentru București începea la 21:00. Alergăm prin terminal. Dacă avem de-a face iar cu security check… Nu, ajungem doar la control pașapoarte. Dar e coadă și aici. Încercăm să intrăm în față. Scandal, toți de la coadă erau în întârziere. Tropăim ca la coadă la budă. Din două ghișee de EU passport control, la unul gogu are chef de taclale, la celălalt gogul e pierdut într-o convorbire telefonică la hands free. La 20:55 trecem de pașapoarte. FUGA! Poarta H18! H19 e ultima din cel mai îndepărtat treminal. Ne uităm în fugă la afișaj. Avionul de România NU ARE ÎNTÂRZIERE. FUGA!!!
O droaie de oameni aleargă prin terminale. Unii în direcția noastră, alții invers. Pe la 21:02 mă lasă ficatul. Mai merg, mai alerg. Plm, îl pierd îl pierd, asta e. Mai trec pe lângă un afișaj. Tot nici un delay pe cursa de România. Ajung la poarta de îmbarcare. 21:10, coadă mare, nici un fel de îmbarcare încă. Tot la autobuz. Mulți oameni transpirați, toți nervoși. Jumate veniți din alte zboruri conexe. Pe la 21:25 dau drumul la îmbarcare. Panourile indică tot 21:00 ca oră de îmbarcare. Ne suim în autobuz, ajungem la avion, ne urcăm. Avionul e pe jumate gol. Întrebăm și aflăm că mai așteptăm alți pasageri. Probabil jumate din avion alerga prin diverse terminale spre poarta de îmbarcare. Mai așteptăm 20 de minute. Vine încă un autobuz. Oameni transpirați și nervoși. Se așează toată lumea. Ne fac instructajul și sting luminile. Și stăm. Și stăm. Căpitanul își cere scuze pentru întârziere. Până la urmă ne urnim. Intrăm pe o pistă și ne oprim. Căpitanul ne informează că e trafic și suntem numărul 8 în coada de decolare. Și mai stăm nițel pe asfalt. Avioane decolează la foc continuu. Decolăm într-un final cu peste o oră întârziere. Ne închid gura cu încă 15 grame de biscuiți…
Am zburat de multe ori la viața mea, și au mai fost și încurcături. Dar ca de data asta, n-a fost niciodată. Și nu vreau să mai aud de Alitalia câte zile oi avea…
Ziua de ieri a avut două subiecte intens discutate. Primul a fost prăbușirea unui avion. Trist, mulți oameni au murit, printre care și copii. Autoritățile competente vor desfășura investigațiile de rigoare și vor da de cap problemei, mai devreme sau mai târziu. N-am nici un dubiu.
Al doilea subiect, însă, mi-a dat de gândit. Angelina Jolie a scris un articol în presă în care anunță că și-a extirpat uterul și ovarele dacă citești cu atenție articolul ei, spune că și-a extirpat ovarele și trompele uterine NU și uterul (felicitări presa care nu e în stare nici să citească un articol…), după ce cu ceva vreme în urmă, și-a extirpat sânii. Toate operațiile, spune ea, au fost făcute preventiv pentru a evita eventuale îmbolnăviri ulterioare, bazate pe anumiți markeri genetici și un istoric în familie. Sunt câteva aspecte aici pe care personal le găsesc dubioase și care îmi generează o stare de disconfort intelectual. Voi încerca să le expun, fără a avea pretenția de a cunoaște problema în detaliu. Aproape totul este bazat pe presupuneri și nu am pretenția că ar fi adevărul. Sunt conștient de tendința naturală de a cădea în teorii ale conspirației extrem de elaborate și îmi asum acest risc.
Povestea oficială
Totul a început de la o serie de teste genetice ce au indicat o probabilitate crescută de risc. În articolele ei, Angelina nu uită să precizeze, de fiecare dată, gena responsabilă de acest risc crescut: BRCA1. Ceea ce nu menționează Angelina în nici un articol, este faptul că testele pentru identificarea acestei mutații sunt patentate de o companie din SUA: Myriad Genetics. Această companie, conform patentului deținut, este singura care poate desfășura aceste determinări genetice. Nici un alt laborator din lume nu are dreptul de a oferi o a doua opinie în aceste teste. Modelul de business al acestei companii a dus la dezvoltarea acesteia de la nivelul de start-up în 1994 la o corporație cu 1200 de angajați și venituri de 500 de milioane de dolari în 2012.
Platforma și metoda de livrare
Cel mai important asset al oricărei companii din lumea asta este brandul, sau mai exact credibilitatea pe care acesta i-o oferă. New York Times este, fără nici un fel de îndoială, un nume foarte greu în industria media. Când ceva apare publicat acolo, chiar și la nivel de opinie personală, tinde să fie preluat pe multiple alte canale, cel mai adesea pe nemestecate. Un foarte bun exemplu a fost opinia publicată de curând, conform căreia lupta anti corupție din România ar trebui temperată un pic, asemănată fiind cu o vânătoare de vrăjitoare. Majoritatea presei a înghițit gălușca și a publicat-o cu titluri pompieristice. CTP, într-un moment de luciditate, a făcut însă analiza corectă a contextului: cine a scris articolul, este asumat sau nu de redacție și, mai ales. ce interese are autorul.
Similar, relatarea Angelinei Jolie a fost preluată pe nemestecate de toate canalele media. Am văzut articole ample în prime time, cu citate exacte din articol, bine înțeles cu mențiunea clară a genei în cauză, patentate de compania sus numită. Iată deci un exemplu de transmitere a unui mesaj extrem de puternic, folosind o persoană publică al cărei mesaj va fi sigur preluat ca știre de interes global. Pe scurt, acces instantaneul la toată media lumii, cu un cost absolut minim. Suspicios, oare? Poate.
Crede și nu cerceta
Articolul în cauză expune o serie de elemente de natură științifică. Nu sunt în măsură să mă pronunț asupra lor. Nu sunt de meserie, nu am făcut nici facultatea de medicină, nici studii de bilologie moleculară. Cunoștințele mele în acest domeniu sunt mai degrabă la nivel de vocabular, ceea ce îmi permite să înțeleg cuvinte disparate dintr-o discuție într-o limbă străină. Ce mi se pare curios însă, este că Agelina Jolie a ieșit la scenă deschisă și a declarat ”Mi-am extirpat sânii” iar toată lumea a acceptat afirmația. Nici un jurnalist nu a primit mai multe informații. Unde? La ce clinică? Când? Cum s-a făcut reconstrucția mamară? Când s-a făcut? În cadrul operației de mastectomie? După? Înțeleg cât se poate de bine că la mijloc este dreptul la viața privată, dar dacă îți asumi o asemenea declarație, de ce te oprești cu detaliile? Dacă dorești să încurajezi alte femei să îți urmeze exemplul, partea cu adevărat dificilă urmează după operație, acolo au nevoie cu adevărat de ajutor, de informații. Și exact acolo e liniște. Angelina nu a făcut publică nici o fotografie. Nu a văzut nimeni nici o cicatrice. Aceeași poveste a fost replicată și în cazul celei de-a doua operații. Iar pentru mine asta ridică un mare semn de întrebare. O fi făcut operațiile? Poate da, poate nu. Nu pot să spun decât cu mâna pe inimă că NU ȘTIU. Nu am elemente credibile care să mă facă să accept sau să resping afirmația.
Probabilitate sau certitudine?
Faptul că un test îți dă o probabilitate înseamnă ceva. Dar probabilitatea este un concept matematic destul de abstract. Poți să ai o probabilitate de unu la un milion să îți cadă un ghiveci în cap și să fii tu norocosul. Poți să ai o șansă de unu din patru să dea o mașină peste tine în anumite condiții și totuși să scapi bine mersi. În plus, prezența unei gene nu înseamnă automat activarea mecanismului pe care îl guvernează. Factorii determinanți ai cancerului sunt extrem de complecși. Anumite lucruri micșorează probabilitatea, altele o măresc. Nu toți factorii sunt cunoscuți, iar dintre cei cunoscuți, nu toți sunt cuantificabili.
Sănătatea ca o industrie
Mai peste tot în lume, industria farmaceutică funcționează pe bază de profit. La modul cel mai serios cu putință, nu poți avea pretenția la cercetări medicale și descoperiri de medicamente fără investiții serioase. Dar de aici, linia devine un pic tulbure. Cât profit e ok și cât e prea mult? Câte medicamente se prescriu pe bune și câte se prescriu de dragul profitului? Câte proceduri medicale inutile se fac de dragul banilor? Ce influență are lobby-ul în prescrierea de medicamente?
În Statele Unite, în special, sănătatea este un business extrem de profitabil. Iar profitabilitatea aia enormă este invers proporțională cu scrupulele industriei. Case and point:
Întreg sistemul medical din state este gândit în jurul profitului. Companiile care vând asigurări de sănătate vor profit. Spitalele vor profit. Companiile farmaceutice vor profit. Singurul care vrea sănătate este pacientul…
Iar pe o piață precum cea din SUA, în care banii se învârt cu lopata, o actriță faimoasă iese în public și anunță că a făcut un test genetic, proprietatea exclusivă a unei companii, test atât de credibil încât pe baza lui a luat decizia extrem de radicală de a-și extirpa sânii, ovarele și trompele uterine. Iar presa mondială preia acest mesaj extrem de dramatic și îl aruncă pe toate ecranele din lume, gratuit.
Oare care ar fi reacția femeilor din SUA și din întreaga lume după declarațiile ei? Oare cum arată graficul vânzărilor acestor teste și al serviciilor medicale conexe? Oare cum a evoluat numărul de mastectomii preventive? Să fie totul o campanie de marketing foarte perversă?
Și ce mă interesează pe mine?
Sigur, eu sunt bărbat. Ce mă interesează pe mine? E o problemă a femeilor, ar putea zice cineva, și n-ar trebui să-mi dau cu părerea. În primul rând pentru că sunt tăticul a două fete superbe și soțul unei femei frumoase. Iar gândul că cineva le-ar putea targeta cu o astfel de campanie gândită să le insufle frica și să le împingă către un cuțit extrem de profitabil dar și extrem de periculos din punct de vedere medical, mă umple de furie și ură. Și pentru că toți bărbații suntem copiii unor femei, soții altora și tăticii cuiva. E datoria noastră să le protejăm cum putem mai bine.
Câți dintre noi nu am intrat în cabinetul unui doctor cu o problemă și am ieșit de acolo cu un pliant al unui medicament și un cupon de reducere în cutare farmacie? Câți dintre voi ați intrat într-o farmacie știind ce vreți iar farmacistul v-a recomandat cel mai scump medicament posibil?
Și ce te interesează pe tine?
Problema este destul de simplă. Când stai față în față cu doctorul și îți discuți problema de sănătate, nu sunteți doar voi doi, de fapt. Sunteți voi doi, agentul de vânzări al companiei farmaceutice, reprezentantul laboratorului de analize, al cabinetului de fizioterapie, farmacistul și tot așa. Fiecare din ei exercită, într-ul fel sau altul, o influență asupra doctorului. Iar uneori doctorul are tendința de a supra prescrie medicamente sau de a recomanda proceduri medicale inutile. Motivele pentru care face asta îi aparțin. Nu toate sunt egoiste sau mercantile. Dar singurul de la masa aia care este 100% interesat de sănătatea ta ești tu. Doar tu.
Responsabilitatea de a te informa, de a cere lămuriri, de a judeca este A TA! Iar împotriva ta lucrează activ o industrie de miliarde de dolari a cărei bunăstare depinde de panica ta, de măsura în care reușesc să te convingă că sănătatea vinde dintr-o cutie de medicamente sau dintr-un aparat minune.
O precizare extrem de importantă
Citind articolul ăsta, s-ar putea să rămâi cu ideea total greșită că eu sunt de părere că medicina tradițională că este o mare conspirație. NIMIC MAI GREȘIT. Medicina tradițională, cu toate defectele ei comerciale inerente, este bazată pe principii științifice. Experimente minuțios documentate și publicate, replicabile și verificabile. Date concrete, cifre, realități. Medicina alternativă nu este decât un amalgam de bălmăjeli fără nici un fundament, infinit mai nocivă decât cele mai nefericite accidente ale medicinei alopate.
![ZFRONT[1]](https://octaviandunareblog.files.wordpress.com/2015/12/zfront1.jpg)
![Canon_0344B002AA_24_105mm_f_4L_IS_USM_397662[1]](https://octaviandunareblog.files.wordpress.com/2015/12/canon_0344b002aa_24_105mm_f_4l_is_usm_3976621.jpg)
octaviandunareblog 